Septembrie - Doar pentru tine

Primele ore de toamnă au venit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără acea „luptă“ între anotimpuri, fără nimic. Toamna mea a venit mai repede decât mă aşteptam, cu aceleaşi gânduri ca de fiecare dată, cu clipele retrăire şi cuvintele auzite ca un ecou din trecut. Numai că, spre deosebire de alte toamne, acum este linişte… Nimic nu este aşa cum nu ar trebui să fie. De câteva zile încerc să scriu ceva, să-mi aştern pe o pagină oarecare gânduri,e întrebările, angoasele. De fapt… întrebările. De ce? Nu îmi explic de ce. Şi acum, pentru a reveni la un obicei pe care credeam că îl pierdusem, îţi voi scrie... De ce-mi asculţi clipele de linişte? De ce-mi cauţi gândurile ştiind că voi observa? De ce-urile adresate ţie sunt prea multe numai că, dintr-o stare lipsită total de dramatism, mă voi abţine să ţi le exprim acum. Sau poate nu ţi le voi spune niciodată. Nu mă gândesc la nimic, nu mă aştept la ceva anume, nu visez, nu sper şi nu te caut. Am făcut aşa cum mi s-a spus. Vrei să ştii adevărul?! Da, mi-e dor de tine, îmi lipseşti şi… Atât. M-am obişnuit cu gândul, am intrat în rutina cotidiană, am încercat să uit. La un moment dat te-am şters cu totul din gândurile mele, din telefon şi de oriunde. nu am vrut să te caut, să ştiu de tine sau tu de mine. Măcar am încercat. Acum de ce-mi asculţi liniştea?

Îmi este foarte rău. resimt trauma la nivel fizic şi asta mă face să mă afund şi mai mult în liniştea de care am nevoie. mă întorc la starea mea iniţială. :) ciudat este că nu simt nimic. nici dezamăgire, nici remuşcări sau resentimente, nu te urăsc, nu-mi pasă, nu mă chinui. mi-e totuna dacă te văd azi sau mâine sau peste 10 ani. nici măcar nu pare să mă mai intereseze aspectul ăsta. e ironic cum la un moment dat faci totul ca să-ţi demonstrezi că ai dreptate într-o anumită privinţă, chiar dacă felul în care îţi "regizezi“ demonstraţia te va răni. şi eu asta am făcut. am vrut doar să-mi demonstrez că am dreptate. am crezut că fac jocul tău şi de fapt mi-am urmat scenariul. stupid... ironic.

"Oamenii se impart in doua: unii care cauta si nu gasesc, altii care gasesc si nu sunt multumiti." (Mihai Eminescu)

Despre "eu şi tu". Fără "noi"

Mi-e frică. foarte frică. nu am mai simţit aşa de prea mult timp din cauza cuiva. până acum mi-am cunoscut prea bine demonul, am ştiut cum să mă lupt cu el, până am renunţat să-l mai primesc în viaţa mea. mi-e frică de mine şi mi-e foarte frică de tine. mi-e frică de ceea ce simt, de ce gândesc şi de ceea ce aş vrea să fac. mi-e teamă să respir, mi-e frică de orice. am vrut să fac ceva, să fac aşa cum ai fi vrut tu sau cel puţin aşa cum credeam eu că ai fi vrut tu. am încercat... şi am sentimentul că fac degeaba. că tot ce aş spune... spun fără rost. nu simt nimic decât ceea ce este în sufletul meu. şi multă răceală, multă nepăsare... mă simt ignorată. tot ce mi-au auzit urechile la un moment dat pare acum fără sens. mă simt ca o marionetă în mâinile unui păpuşar. am făcut aşa cum te aşteptai... şi acum aştepţi să vezi cum mă manevrez de una singură înspre nimic. "păi ce? e de rău? dăunează oare sănătăţii?“. câteodată... da, dăunează... de la extaz la agonie este doar un pas. iar eu l-am făcut. evident, nu înţeleg. nu pot să înţeleg reacţii, vorbe, gesturi. nu pot să dau vina pe nimeni şi totuşi parcă aş blama tot universul. mă dezgheţ, mă topesc, mă pierd... m-am pierdut printre degetele tale şi m-ai lăsat să mă scurg precum un strop de ploaie rece de toamnă. mi-aş dori să mă ţii acolo, să nu mă laşi să fug şi, cu toate astea, tu îţi scuturi mâna şi mă arunci din ce în ce mai departe... da, sunt complicată. şi credeam că nu voi mai găsi o persoană mai complicată decât mine. am greşit. eu ştiu ce vreau. sau ce mi-am dorit. te-am vrut pe tine şi poate că am făcut alegerea greşită...nu mai înţeleg, nu pot decripta mesajul... îmi pare rău. renunţ...