Mi-e frică. foarte frică. nu am mai simţit aşa de prea mult timp din cauza cuiva. până acum mi-am cunoscut prea bine demonul, am ştiut cum să mă lupt cu el, până am renunţat să-l mai primesc în viaţa mea. mi-e frică de mine şi mi-e foarte frică de tine. mi-e frică de ceea ce simt, de ce gândesc şi de ceea ce aş vrea să fac. mi-e teamă să respir, mi-e frică de orice. am vrut să fac ceva, să fac aşa cum ai fi vrut tu sau cel puţin aşa cum credeam eu că ai fi vrut tu. am încercat... şi am sentimentul că fac degeaba. că tot ce aş spune... spun fără rost. nu simt nimic decât ceea ce este în sufletul meu. şi multă răceală, multă nepăsare... mă simt ignorată. tot ce mi-au auzit urechile la un moment dat pare acum fără sens. mă simt ca o marionetă în mâinile unui păpuşar. am făcut aşa cum te aşteptai... şi acum aştepţi să vezi cum mă manevrez de una singură înspre nimic. "păi ce? e de rău? dăunează oare sănătăţii?“. câteodată... da, dăunează... de la extaz la agonie este doar un pas. iar eu l-am făcut. evident, nu înţeleg. nu pot să înţeleg reacţii, vorbe, gesturi. nu pot să dau vina pe nimeni şi totuşi parcă aş blama tot universul. mă dezgheţ, mă topesc, mă pierd... m-am pierdut printre degetele tale şi m-ai lăsat să mă scurg precum un strop de ploaie rece de toamnă. mi-aş dori să mă ţii acolo, să nu mă laşi să fug şi, cu toate astea, tu îţi scuturi mâna şi mă arunci din ce în ce mai departe... da, sunt complicată. şi credeam că nu voi mai găsi o persoană mai complicată decât mine. am greşit. eu ştiu ce vreau. sau ce mi-am dorit. te-am vrut pe tine şi poate că am făcut alegerea greşită...nu mai înţeleg, nu pot decripta mesajul... îmi pare rău. renunţ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu